Pe vremea când am semnat primele contracte de muncă se cerea în mod explicit rezistență la stres și disponibilitate la program prelungit. La interviu mi se spunea că programul de lucru este flexibil, atâta timp cât nu este foarte diferit de cel al echipei sau al clientului și, în general, munca se desfășura tot în intervalul 9-18, exclusiv de la birou.

Eram tânără, naivă, fără experiență și, cu siguranță, o parte din contractele negociate au fost păguboase. Efectele lor au lăsat urme mental și emoțional, iar călătoria renegocierii contractului de muncă, metaforic vorbind, a început după ce prețul plătit pentru beneficile primite a fost mult prea mare.

După o perioadă de reflecție, testare și experimentare, pentru mulți a sosit momentul rescrierii regulilor în câmpul muncii. Timpul, spațiul, nevoile de bază, echilibrul emoțional dar și libertatea devin elemente centrale ale negocierii. Cei care au înțeles valoarea flexibilității dar și a conexiunii știu că există și altceva, un model nou de colaborare care nu le mai cere sacrificiile din trecut.

Iar aceste schimbări se întrevăd deja pe LinkedIn, unde angajatorii promit program “cum îți șade bine”, locații în “București sau remote” și “low stress environment”. Tot în aceeași zi am citit cum Grecia îi cheamă la ea pe cei care lucrează de la distanță, oferindu-le pachete adaptate nevoilor lor. Apoi am văzut o altă postare în care se sublinia că, de fapt, angajatorii nu renunță la “rezistența la stres”.

În concluzie, există multă confuzie și haos, specifice oricărui proces de schimbare.

Vechiul se împletește cu noul într-un iureș în care nu știi ce să mai crezi iar prima reacție a mea a fost dau frâu liber dubiilor. Cum se vor sincroniza, cum vor crea coeziune în echipă și dacă vor putea asigura un mediu cu un nivel scăzut de stres ? Poate totuși merg prea departe prea devreme.

Este acea voce interioară puternic ancorată în realitatea pe care am trăit-o în vechiul model și care cunoaște mult prea bine abordarea în care se lucrează într-un ritm infernal, cu cerințe mari și fără resurse, cu deadline-uri strânse și turnover ridicat. Este vocea care se îndoiește că lucrurile vor funcționa diferit pentru că încă nu a strâns suficiente dovezi.

În realitate, această bătălie se dă în fiecare dintre noi. Este o renegociere interioară în care fiecare decide ce își dorește să ofere pentru a obține siguranța materială.

Să nu uităm că suntem ființe ale obiceiurilor și că avem o parte din noi care nu renunța la ceea ce știe deja. Îi vine greu să facă schimbări, preferă zona de confort și nu crede până nu vede. Dar și mai mult decât atât, îi este frică să rupă rândurile și să nu mai facă parte din mulțime. Ca să nu mai zic că nu știe ce să facă cu libertatea nou câștigată.

După o lungă perioadă de privațiuni, prea multă libertate te entuziasmează dar te și sperie, mai ales când vine la pachet cu multă responsabilitate personală. Este acea parte care simte că o parte din granițe s-au estompat iar munca îi invadează spațiul privat, nu doar gândurile. Este bucățica din tine care vrea să lase job-ul la birou, nu să-l aducă în spațiul intim al casei.

Apoi avem partea din noi care a gustat acest nou model și își dorește să propună o nouă abordare, chiar dacă încă nu știe exact cum și nici nu are garanții.

Sunt cei care realizează că au negociat prost și acum au curajul să ceară ce li se cuvine. Știu că ceea ce i-a adus în acest punct nu-i vă duce mai departe și nu lasă că rezultatele din trecut să le dicteze viitorul.

În acest context de răscruce, în care fiecare vine cu tot bagajul experiențelor din trecut, am o veste proastă și multe vești bune.

Vestea proastă este că unii vor continua să muncească în același fel, în pofida faptului că angajații își doresc un stil de muncă mai flexibil. Vor rămâne sub influența regulilor vechi, în contracte în care unul pierde și celălalt câștigă, în care clientul este “stăpânul” lor iar prezența fizică este mai importantă decât atmosfera din echipă.

Asta nu înseamnă că tot ce se întâmpla înainte era “prost” pentru că poți să dai dovadă de lipsă de profesionalism sau să fii fără spirit de echipă și când lucrezi remote. Ceea ce vreau să subliniez este că această abordare are nevoie să fie îmbunătățită pentru a face față noilor cerințe și pentru a rămâne competitiv.

În schimb, veștile bune sunt multe.

Una din ele este că nu suntem obligați să rămânem angrenați în contracte care ne costă prea mult, în medii care nu ne susțin creșterea și dorința de flexibilitate.

O altă veste bună este că oamenii au înțeles că se pot adapta, chiar și cei mai rezistenți la schimbare au reușit să lucreze remote și au găsit și părțile bune ale experienței.

Apoi, multe companii au venit cu instrumente, aplicații, tool-uri și comunități menite să sprijine această trecere spre un nou capitol.

În fiecare zi avem o pagină albă pe care putem și rescrie noile reguli de muncă. Am citit că, dacă nu o scriu eu o vă completa societatea pentru mine, așa cum a făcut-o acum mulți ani și nu aș vrea să fac aceeași greșeală de două ori.

Așadar, câți vor lăsa magia familiarului pentru necunoscutul fără garanții?